București — România continuă să navigheze un echilibru delicat pe scena internațională, prinsă între loialitatea strategică și afirmarea interesului propriu. Într-o lume dominată de blocuri de putere, țara noastră apare adesea în fotografia geopolitică drept aliat disciplinat, rar regizor al propriului cadru.
Aderarea la UE și NATO a adus securitate, investiții și ancorare occidentală. Prețul? O percepție persistentă că deciziile majore se iau „în altă parte”, iar rolul României rămâne mai degrabă executiv decât inițiator. Metafora „stăpânul și sluga” nu vorbește despre supunere formală, ci despre raportul de influență: cine fixează agenda și cine o aplică.
În timp ce vecinii își joacă mai vocal cărțile, România mizează pe predictibilitate și conformitate. Strategia aduce liniște, dar și tăcere. Câștigăm încredere, pierdem vizibilitate. Avem securitate, dar mai puțin curaj de a negocia dur acolo unde interesele naționale cer fermitate.
Imaginea care spune totul: un pion bine lustruit pe o tablă mare de șah. Util, stabil, rar decisiv. Întrebarea care rămâne pentru următorul deceniu nu este cu cine suntem, ci ce vrem să fim: un aliat care urmează sau un partener care propune.
Dacă vrei, pot adapta tonul (mai tăios, mai neutru) sau pot transforma asta într-un editorial scurt, breaking news sau o postare de presă. KO